Ultimul tren e o promisiune

În fiecare noapte, trenul de 23:52 lasă orașul aproape pustiu. Nimeni nu are nevoie de el, și tocmai de aceea trebuie să circule.

De Ilse Marrow · 3 minute · Citește pe web

Ultimul tren care pleacă din oraș pornește cu opt minute înainte de miezul nopții și, în cele mai multe seri, are mai puțini călători decât uși. I-am numărat. Într-o marți din octombrie eram unsprezece în șase vagoane: două asistente care se întorceau acasă după tura de seară, un bărbat cu un toc de violoncel care a dormit încă de la prima stație, un grup de studenți care au coborât împreună fără să-și ia rămas-bun, iar noi, ceilalți, fiecare pe un scaun cu spatele spre direcția de mers, urmărind cum luminile peroanelor se stingeau una câte una.

După orice socoteală, trenul de 23:52 n-ar trebui să existe. Un autobuz ar face treaba cu a zecea parte din cost, iar un voucher de taxi pentru asistente ar costa și mai puțin. Operatorul știe asta; la câțiva ani, câte un raport al unui consultant o spune într-un tabel.¹ Trenul circulă oricum, iar eu am ajuns să cred că circulă fiindcă, de fapt, nu e un tren. E o promisiune tipărită la capătul unui mers al trenurilor.

Ce spune ultimul rând

Citește orice mers al trenurilor de jos în sus și își schimbă caracterul. Primele coloane țin de capacitate: câți oameni, cât de des, cu ce viteză. Ultima coloană ține de altceva. Îți spune cât de târziu poți rămâne în oraș, cât de departe de casă poate rătăci o conversație înainte să trebuiască să se încheie. Trasează hotarul unei seri.

Când o companie feroviară își suprimă ultimul tren, cei care se plâng rareori sunt cei care l-au folosit. Sunt cei care l-ar fi putut folosi. Femeia care n-a pierdut niciodată trenul de 23:52 își planifică totuși cinele știind că ar putea să-l piardă. Ia trenul de acolo și cina se termină la zece, fiindcă acum există un risc, iar riscul e de ajuns.

Un mers al trenurilor e o listă de ore. Ultimul lui rând e o listă de lucruri îngăduite.

Am scris fraza asta pe dosul unui bilet, în marțea aceea din octombrie, și încă mai cred în ea, deși sună mai bine la miezul nopții decât dimineața.

Pentru cine e

Asistentele sunt răspunsul evident, și au importanța lor. Un oraș care vrea ca oamenii să lucreze noaptea le datorează o cale de a ajunge acasă, care să nu depindă de cineva care stă treaz să le aștepte. Dar contează și violoncelistul, și studenții, și oricine sunt eu în trenul acela: o persoană care a rămas prea mult la ceva frumos. Ultimul tren e felul orașului de a spune că, o dată, poți să rămâi mai mult decât se cuvine, în limite rezonabile.

La câteva stații de oraș, vine o clipă când mecanicul stinge luminile din vagoanele goale ca să economisească energie, iar trenul își continuă drumul prin întuneric, cu doar vagonul nostru luminat, ca o încăpere scoasă dintr-o casă și purtată mai departe. Nimeni nu vorbește. Violoncelistul doarme. E cel mai public loc pe care-l cunosc în care să fii cu totul singură.

Prețul unei promisiuni

Nu pretind că acesta e un argument pe care l-ar accepta o comisie financiară. O promisiune e costisitoare tocmai fiindcă e ținută în nopțile în care nu e nevoie de ea. Asta o face o promisiune, nu un serviciu.² În ziua în care trenul de 23:52 va circula numai când e plin, nu va mai fi ultimul tren, ci încă un tren care se întâmplă să fie târziu.

Așa că număr călătorii și nu spun nimănui câți sunt. Unsprezece e un număr mic. E și exact numărul de oameni de care e nevoie ca un oraș să fie cuprins de certitudinea că se poate ajunge acasă.