Însemnări

Bărbatul cu tocul de violoncel era din nou în trenul de la 23:52. A dormit de la prima stație, ca și înainte, cu o mână pe toc, de parcă acesta ar fi putut pleca fără el. L-am văzut deja de patru ori și nu l-am văzut niciodată treaz, iar acum am hotărât că nu vreau să știu unde cântă. E mai bine ca unii dintre cei pe care-i întâlnești mereu să rămână precum vremea.

După eseul despre ceasul din bucătăria mea, cititorii mi-au trimis relatări despre propriile ceasuri care nu arată ora corect: unele o iau înainte, altele rămân în urmă, iar unul, într-un caz, merge intenționat înapoi. Cel mai des, abaterea este de cinci minute. Recordul este de douăzeci și două de minute, deținut de o cititoare care spune că n-a întârziat niciodată și că n-a știut niciodată cât e ceasul. Nu voi publica niciun nume. Fiecare dintre aceste ceasuri e un secret al casei.

Ceasul mare din holul gării face ceva ce nu observasem niciodată până în primăvara aceasta: secundarul se mișcă puțin mai repede decât ar trebui, apoi se oprește la începutul minutului și așteaptă, perfect nemișcat, un semnal de undeva din altă parte. Apoi minutarul sare și ceasul o ia de la capăt. Ține timpul greșind pentru o clipă, apoi sincronizându-se. Mă pot gândi la moduri mai rele de a trăi.

Vântul rece a coborât peste noapte de pe podiș, iar dimineața portul era cu douăzeci de centimetri mai jos decât prevăzuse tabelul. Treptele vechi de lângă piața de pește aveau o dungă verde pe care nimeni n-o mai văzuse din iarna trecută. Lipită cu bandă adezivă de colțul tabelului mareelor din fereastra biroului era nota scrisă de mână, aceleași trei cuvinte ca întotdeauna. Un băiat le copia într-un caiet. Nu l-am oprit.

Săptămâna aceasta am cumpărat o culegere de eseuri la mâna a doua, cu prețul unei cafele. Trei cititori diferiți au scris pe marginile ei în ceea ce par a fi cincizeci de ani: unul cu stiloul, numai semne de întrebare; unul cu creionul, care subliniază și scrie „da”; și unul cu pixul, care îi corectează pe ceilalți. Cititorul cu pixul are întotdeauna dreptate și îmi place cel mai puțin. Cartea e mai bună datorită tuturor celor trei.

Brutăria din spatele pieței e închisă duminica. Și totuși, la nouă și un sfert, două ferestre de pe stradă se deschid, rămân deschise un minut, apoi se închid la loc. Am privit asta trei duminici la rând. Nimeni nu aștepta pâine. Așteptau clopotul, din obișnuință, iar când nu suna se întorceau la diminețile lor puțin dezamăgiți și, cred eu, puțin mai liniștiți că săptămâna avea un contur.

Făcând ordine într-un sertar de bucătărie, am găsit un orar de autobuz din 2009, împăturit în opt și moale ca pânza. Toate liniile de pe el încă circulă. Niciuna nu circulă la aceleași ore. Linia 14 pleca odinioară la și șapte; acum pleacă la și douăsprezece. Undeva între cele două s-a ținut o ședință, iar diminețile tuturor au fost mutate cu cinci minute, și nimeni nu-și amintește să fi fost de acord.

O cititoare care a crescut pe celălalt mal mi-a scris să-mi spună că, pe ceață, feribotul emite două semnale scurte, nu unul lung. Marinarul de pe punte confirmă. Semnalul lung e pentru diminețile senine. Am corectat eseul și sunt recunoscătoare: nimic nu dovedește mai bine că cineva a citit până la capăt decât o corectură.